Bolșevicii și urmașii lor comuniști au încercat să-și supună plebea prin a o rupe de Biserică, implicit prin a-i curma legăturile cu Dumnezeu. Ei vedeau în Creator un oponent și o piedică în insistența lor debilă de a deveni un fel de zei în carne și oase, la care să se închine lumea.
Și-au folosit toată forța și întunecimea pentru a smulge credința din sufletele oamenilor, de la exterminarea fizică a liderilor spirituali și distrugerea lăcașurilor sfinte, până la curmarea legăturilor cu tot ce avea tangență cu Divinitatea, inclusiv limitarea accesului în cimitire, de Paștele Blajinilor. Lucrarea lor diavolească a suferit însă fiasco, deoarece, imediat cum au slăbit hățurile, oamenii și-au reconstruit bisericile și și-au găsit alți păstori.
Comunismul a murit, dar progeniturile i-au rămas. Unii au îmbrăcat straie liberale și continuă cauza drăcească a predecesorilor, în timp ce alții, mai fideli formei de bază, și-au pus broboadă, au cumpărat câte o lumânare și au intrat în biserică, în speranța că vor mai prinde ceva suflete rătăcite.
Igor Dodon face parte din a doua categorie. Pentru a părea un om din popor și a-și ascunde chipul de parvenit a început să propovăduiască credința ortodoxă, pe care încearcă să o lege cumva de întunericul trecutului din care se trage. Adică pune secera și ciocanul pe altar, alături de Sfânta Cruce, pentru a legifera acest simbol satanic în fața mulțimii naive, dar cu frică de Dumnezeu.
Să mă ierte Cel de Sus dacă greșesc, dar Igor Dodon intră în biserică nu pentru a-și face cărare spre viața veșnică, ci pentru a-și bătători calea lumească spre putere, trufie și îndestulare. Asta se vede pe fața lui, oricât ar încerca fotografii și photoshop-erii de curte să ni-l prezinte grav și smerit. Ochii sunt oglinda sufletului, iar ei ne arată că regele e gol.
Relația cu Dumnezeu este una intimă și personală, domnule președinte de carton. Credința nu este pentru a te face plăcut oamenilor din jur și nu se trâmbițează, iar rugăciunea presupune pocăință, smerenie și conștientizare a propriei nimicnicii. Du-te și te roagă să nu te știe nimeni, plânge și te pocăiește, dacă vrei să fii plăcut lui Dumnezeu. Însă dacă vrei să obții aplauze și recunoaștere pământească dă cezarului ce-i a cezarului, nu ceea ce aparține lui Dumnezeu.
Sfântul voievod Ștefan cel Mare își punea gluga în cap ca să nu-l recunoască nimeni și se ducea în taină la chilia de piatră a duhovnicului său, Sfântul Daniil Sihastrul, pentru a-și mărturisi păcatele și a cere îndrumare divină. După aceea, înălța o nouă biserică pentru a înveșnici credința poporului său și a-i mijloci calea spre mântuire. Nu făcea acest lucru cu alai și nu aștepta aplauze din partea prostimii, cum face piticul nostru de Sadova, ajuns întâmplător în fruntea statului. Nu vreau să mânjesc numele marelui domnitor moldovean prin asocierea lui cu Igor Dodon, ci doar să fac o paralelă pentru cei care îi mușcă momeala otrăvită.
Desigur, nebănuite sunt căile Domnului și nu sunt eu în măsură să dau aprecieri asupra vredniciei sau nevredniciei altor oameni. Dar ca creștin sunt obligat să am grijă de lucrurile sfinte și să nu permit ca ele să fie profanate de niște impostori, care încearcă să tragă foloase lumești.
Dodoane, tot de ce te atingi se murdărește, chiar nu vezi? Dacă ești creștin cu adevărat, apără-ți Biserica, n-o expune, că și așa este lovită din toate părțile.
Mă rog de mă iertați, dacă mi-am depășit atribuțiile!
P.S. Între timp, au apărut și pozele, iar internetul vuiește. Încerc să fiu serios, dar mă pufnește râsul, Doamne iartă-mă.
Autor: Nicolae Federiuc