Recunosc, am avut falsa impresie, acum o jumătate de an, că Dodon și guvernarea lui socialistă vor scoate din ei tot ce au mai bun, ca să demonstreze că sunt capabili să guverneze o țară. Cel puțin aveau atunci un discurs calm și echilibrat, operau cu argumente, iar pe fundalul improvizațiilor și reformelor caricaturale ale guvernării Sandu-Năstase, păreau mai pregătiți să țină frâiele puterii decât foștii lor parteneri pretins proeuropeni.

Dar a venit pandemia și, chiar dacă inițial Guvernul Chicu a creat impresia de mobilizare și competență, în scurt timp, a început să dea cu stângul în dreptul, ca, într-un final, să transforme Republica Moldova într-un paria, o rezervație toxică de care se ferește toată lumea.

Totul din cauza lui Dodon, care a crezut că orice rău e spre binele lui… electoral și s-a băgat peste tot, ca musca-n lapte, încât a anulat orice efort al puținilor oameni competenți, care chiar au încercat să facă ceva. Când un politician e de toate câte oleacă (oleacă doctor, oleacă agronom, oleacă economist, oleacă pedagog, oleacă diplomat, oleacă duhovnic) și se apucă să-i substituie pe cei care știu oleacă mai mult, se ajunge în situația în care suntem noi azi: izolați pe plan internațional, într-o profundă criză sanitară, cu economia distrusă aproape complet, învățământul la pământ și o populație debusolată, care nu mai crede în nimeni și nimic. În mod normal, acest fiasco ar cântări greu la alegeri, iar de capul lui Dodon s-ar sparge toate oalele, pentru că s-a vrut figură centrală și așa a și fost perceput de opinia publică. Respectiv, Dodon n-ar trebui să aibă șanse la aceste alegeri.

Totuși, Dodon are un mare atu, ceea ce-l face să rămână favoritul principal la prezidențialele din toamnă. De ce? Simplu, pentru că este în afara concurenței, pentru că cei care pozează în rivali principali ai săi, luptă între ei, de fapt, nu contra lui și asta dincolo de faptul că sunt candidații perfecți…, capabili să piardă în turul doi, chiar și în fața lui Dodon. Vorbesc, bineînțeles, despre Maia Sandu, care conduce în sondaje pe filiera ”proeuropeană”, și Andrei Năstase, care a rămas serios în urmă, după eșecul lamentabil la localele din Chișinău, dar care nu se dă bătut și vrea cu tot dinadinsul să-și ”detroneze” fosta parteneră de bloc. Iar alți contracandidați, capabili să treacă bariera psihologică a societății, nu se prefigurează deocamdată la orizont.

Dacă cineva încă n-a înțeles ce fac în prezent Maia Sandu și Andrei Năstase, explic: epopeea lui Năstase cu moțiunea de cenzură și asumarea guvernării are, de fapt, două scopuri: 1. De a o pune la colț pe Maia Sandu, care astfel trebuie să aleagă între Năstase și Dodon (oricare dintre aceste opțiuni o descalifică în fața electoratului ”proeuropean”) și 2. De a-l resuscita pe Năstase, care, în fond, nu mai are ce pierde, însă o eventuală preluare a guvernării i-ar oferi, ipotetic, șansa de a se reabilita în fața opiniei publice, cel puțin la nivel de prezență în spațiul public și importanță pe scena politică. De aici și ezitarea celor de la PAS, care au fost prinși în ofsaid, iar acum încearcă să iasă uscați din apa tulbure în care i-au împins ”confrații antioligarhici”.

Este evident că Maiei Sandu îi convine acum ca Dodon să rămână la guvernare, ca ea între timp să povestească, din opoziție, ce ar fi făcut ea, dacă rămânea la putere și cum ar fi curs lapte european, îndulcit cu mierea ”democrației” occidentale, pe râurile Bâc, Răut, Prut și Nistru. Orice s-ar spune, pasul făcut de ea, atunci când a abandonat de bună voie și de la sine putere guvernarea, s-a dovedit a fi câștigător, cel puțin în perioada imediat următoare. Dacă o mai întindea vreo jumătate de an și o mai și prindea și criza COVID, după toate rateurile pe care le-a avut (numai pseudo-concursurile sale de meritocrație cât fac!), astăzi i-ar fi făcut companie lui Năstase, în sondaje, prin zona pragului electoral de 6%. Dar s-a scuturat la timp și a scăpat, cel puțin deocamdată. Pentru că, da, e mai comod să explici teoretic ce trebuie făcut decât să demonstrezi la modul practic, mai ales când ai epuizat deja în van o parte din încrederea electoratului, care te-a votat o dată în orb și care, în mod sigur, ar fi mai exigent a doua oară. Pe de altă parte, ce-ar spune ea, în campania electorală, dacă socialiștii ar fi în opoziție, iar ea ar fi obligată, de dragul ”visului european”, să-i țină pantalonii lui Năstase, în timp ce acesta și-ar face mendrele prin guvern și s-ar sparge în patru să demonstreze că doar un bărbat ca el ar fi în stare să-l bată pe Dodon în turul doi? Nu-i ușor să intri în alegeri, având ca adversari un președinte și un premier, ambii ostili și setoși de răzbunare, chiar și pentru o femeie de fier cu privire metalică, cum încearcă să pară Maia Sandu.

În realitate, toată această mascaradă cu demiterea guvernului Chicu este una eminamente electorală, un joc de imagine și o luptă pentru întâietate între niște foști parteneri, o joacă banală de-a cartoful fierbinte, fără finalitate practică și nicidecum în avantajul poporului care așteaptă disperat soluții din partea politicienilor. Singurii care-s sinceri când critică guvernarea și dispuși să riște în mod real, de dragul debarcării lui Dodon, sunt Candu și Șor, chiar dacă motivele, iarăși, sunt mai mult de ordin personal, bazate, în mare parte, pe orgolii și frustrări. Doar că ei rămân indezirabili în fața potențialilor parteneri politici ”proeuropeni”, prin urmare, intenția opoziției, pretins unanimă, de a demite Guvernul Chicu pare tot mai utopică, dacă nu chiar anecdotică.

Oricât ar părea de paradoxal, dintre toți, Dodon se află astăzi în cea mai bună poziție. Dacă admitem prin absurd că cele patru partide oponente din Parlament ar putea da dovadă de maturitate și flexibilitate, astfel încât să-și poată uni eforturile împotriva guvernării PSRM-PDM, el tot ar ieși bine, într-o anumită măsură. Pe de o parte, ar scăpa de povara guvernării în vremuri atât de complicate, pe de altă parte, ar putea acuza pe drept opoziția de declanșarea unei crize politice profunde, pe lângă cea provocată de pandemie.

Nici alegerile parlamentare anticipate nu-l sperie, în principiu, dimpotrivă, i-ar permite să-și consolideze pozițiile în Parlament și să mai scape de unii dușmani, care îi dau azi adevărate bătăi de cap. Nu de Maia Sandu și nici de Andrei Năstase este vorba aici. Ăștia nu-i sunt dușmani. Dacă ați observat, față de ei manifestă deseori indulgență și li se adresează prietenește sau chiar părintește. El de Plahotniuc se teme și aliații săi de conjunctură, iar această frică are la bază orice numai nu dragostea de țară. Și, bineînțeles de curatorii săi ruși, care sunt gata să-l abandoneze în orice moment, dacă găsesc o variantă de alternativă, iar atunci, clar, soarta îi va fi pecetluită. Iar candidaturi de alternativă ar exista deja, teoretic, doar că e prematur și riscant acum ca Moscova să recurgă la experimente, prin urmare, îl va mai suporta, probabil, o vreme pe Dodon.

Republica Moldova este în colaps. Și-a epuizat definitiv toate resursele și acum plutește ca o barcă în derivă. Mai grav este că și în afară interesul pentru acest colț de țară e din ce în ce mai scăzut, prin urmare, speranța unora că poate vine cineva străin să ne apuce de guler și să ne tragă la liman, puțin probabil să se materializeze. Nu trebuim nimănui, iar asta devine din ce în ce mai clar. Iar noi, în interior, n-avem cu cine face o schimbare în bine. Sunt toți o apă ș-un pământ, de la talpă până-n vârf. Am întors-o deja pe toate părțile. E spart sacul, dragii mei și n-ai cum să-l umpli. Mai mult decât atât, despre ce fel de schimbare în bine putem vorbi, când noi n-am fost capabili să înțelegem, în 30 de ani, nici măcar cine suntem?

Ce propun, dacă mă cred așa deștept? Unirea cu România, deși îmi pare deja că am terfelit-o și pe asta.

Sursa: Federiuc.net